Niscìu assìra
pi cancìari antìcchia aria.
U ventu, leggiu e frìscu
mi susciava ‘ntra arìcchi.
“Mi senti? Sugnu a vuci
ri cu nun avi parola.
Si m’ascuti, ti parru”
Mi sintìvu pigghìatu ri turchi!
Furriavu ‘ntunnu a mia
ma a nuddu vitti.
“Nun ti scantari, amicu ti sugnu,
ti fazzu ciariari lu ciavuru
ri gelsumini
e l’aria salata ru mari”
Si zittìu un minutu,
comu pi tirari u ciatu,
e, respirannu, smuviu
li fogghi ‘ncapu ‘u marciaperi.
“Sugnu stancu
p’a sfuriata
r’aieiri.
Quannu sentu li vuci
ri matri chi chiancinu
i figghi morti,
i grira ri armi dispirati,
ri vecchi e picciriddi
ammazzati
pi ‘na guerra
chi nun ficiru iddi,
o pi fami e malatia
pi curpa r’un munnu orbu e surdu …
… m’abbilìu …
… iu scappu …
e sempre ‘chiù forti curru
quannu ‘sti disgraziati,
chi m’assicutanu,
si fannu ancòra ‘chiossai.
Smovu puru u mari
e vaiu sbattennu contru chiddu
chi mi veni prima:
arbiri e casi,
purtannumi appressu
chiddu chi capita
puru di farici sfugari
a raggia chi li turmenta.
Quannu torna u sirenu
mi sentu bonu puru iu
e, cu cori ‘n paci,
t’abbrazzu, frati miu. ”
Finutu ri parrari
u ‘mpruvvisu e lestu ciusciuni
mi fici arrizzari i carni.
U ventu s’inniu.